Stateam intinsa in pat, cu plapuma trasa pana sub gat, chinuindu-ma sa raman invelita si, in acelasi timp sa reusesc sa tin cartea si sa dau din cand in cand paginile. Cu fiecare minut ce trecea imi simteam pleoapele tot mai grele iar dupa ce am citit de mai multe ori acelasi rand fara sa mai inteleg vreun cuvant, m-am lasat pagubasa. Am lasat cartea sa cada langa pat, am stins lampa de pe noptiera si dupa ce mi-am dat la o parte bretonul meu lung si inchis la culoare precum abanosul am adormit.
Soarele imi ardea puternic ceafa. Incet, ca si cum ceva rau mi s-ar fi putut intampla daca as fi facut acel lucru mai repede, mi-am deschis ochii. Stateam intinsa pe o plaja pustie. Nu, parea mai mult un desert. Caci imediat ce m-am ridicat singurul lucru pe care l-am vazut a fost nisipul care ma inconjura din toate partile si ce parea sa se intinda pana la infinit. Atunci mi-am ridicat privirea spre cer. Si mi-a fost dat sa vad ceva ce nu mi-as fi putut inchipui niciodata. Soarele si luna se plimbau pe bolta albastra a cerului, simultan, ca si cum s-ar fi fugarit. Apoi am mai observat ceva. Soarele avea chip uman.
-Unde ma aflu? am indraznit sa intreb Soarele, inainte sa pot sa imi stapanesc acel impuls. Cu o privirea superioara si fara ca macar sa se opreasca pentru cateva secunde mi-a raspuns:
-Hm! Nu am vreme de asa ceva, fetito! Nu vezi cat sunt de ocupat?!
Si si-a continuat drumul. Luna in schimb, desi grabita sa-l urmeze pe Soare, mi-a raspuns cu o voce subtire, atat de diferita de cea groasa a Soarelui:
-Spre Est de te vei indrepta, raspunsul intrebarii tale il vei afla!
-Dar cum sa stiu care e Estul? am strigat, dar era prea tarziu. Luna se indepartase deja.
Am ramas locului, privind in jurul meu, cautand un semn care sa indice estul.
-Cum adica? Nu stii cine e Estul? o voce se auzi de undeva din spate. M-am intors cu un mic tresarit.
Rasarit parca de nicaieri, se afla un mar imens, plin cu fructe rosii.
-Eu sunt Estul! raspunse acesta. Am fost botezat asa cu mult timp in urma si indiferent de cat de mult am vrut sa imi schimb numele nimeni nu a fost de acord, continua oftand.
Desi as fi vrut sa stiu mai multe, vroiam neaparat sa gasesc un raspuns la intrebarea mea. Am dat nerabdatoare din mana.
-Deci? Tu stii raspunsul la intrebarea mea?
-Bineinteles! mi-a raspuns. Eu cunosc toate raspunsurile din aceasta lume si din toate celelalte lumi. Dar care e intrebarea ta?
-Ce e locul acesta? Unde ma aflu? caci nu mai vazusem nicicand si nicaieri asemenea lucruri iesite din comun.
Marul a ramas tacut o vreme, cercetandu-ma cu atentie, parand ca incearca sa se convinga de ceva anume.
-Da, sigur ca da… acum stiu cine esti! Sa stii ca ai intarziat! Te asteapta deja.
Nu primisem un raspuns la intrebarea mea si ma facuse si mai curioasa.
-Cine ma asteapta? Si unde?
-Tot ce ai de facut e sa urmezi poteca din spatele meu. Succes!
Poteca din spatele lui era un alt lucru ciudat. Nu semana cu o poteca asa cum o stiam. Din contra, drumul in sine era acoperit cu iarba, iar pe langa el – doar nisip. Dar deja stiam ca aici toate lucrurile erau pe dos.
-Bine atunci. La revedere! Si am inceput sa merg. Cineva incepuse sa rada. De fapt, erau mai multe rasete, de copii mici. Mi-am aplecat privirea. Firele de iarba erau cele care radeau.
-Mersul tau ne gadila. Dar tu nu iti fa griji, stim cine esti. Da da, stim. Continua sa mergi doar!
Asa am si facut, incercand totusi sa nu calc prea apasat. Curand, am ajuns in fara unei porti foarte inalte ce adapostea in spatele ei un castel. Inainte sa mai apuc sa fac vreun pas, poarta s-a deschis si am simtit cum pamantul pur si simplu fugea sub picioarele mele. Caci eu nu mai facusem niciun pas si totusi, ajungeam tot mai aproape de castel, apoi am inceput sa urc un sir lung de scari pana cand am ajuns intr-o sala foarte mare, impodobita cu trandafiri. Iar pe un scaun, in celalalt capat al salii… eram eu! Dar nu aveam parul scurt si negru, ci lung si blond. Am ramas surprinsa, in timp ce “celalalt eu” a inceput sa zambeasca.
-Cine esti? Esti… eu?
! -Pe aproape. Eu sunt Constiinta ta.
-Cum? Eu am o constiinta blonda?
-Nu, nu sunt “o constiinta”. Sunt Constiinta ta!
Tot ceea ce a urmat apoi a ramas un mister pentru mine. Ii vedeam buzele miscandu-se, dar nu mai auzeam niciun cuvant. M-am trezit brusc. Era deja dimineata. Totul fusese doar un vis. Dar ce vis ciudat! Intr-o doara, arunc o privire in oglinda de pe biroul meu. Surpriza! Am parul lung si blond.
